Frăţia lacrimilor

Recunosc din start că textul de mai jos nu'mi aparţine. l'am găsit pe coltulbarbatului.eva.ro, rubrică administrată de Dacian Negrea si Adrian Neacşa. N'am schimbat nimic, doar i'am adăugat diacriticele.
Lectură plăcută !

"Mă surprind spionând o scenă tensionată la una dintre ieşirile de la metrou. Este puţin trecut de ora 9 dimineaţa şi în iureşul de costume şi de genţi corporate observ un cuplu prins într-o discuţie mai aprinsă. El, un tânăr până în 30 de ani, plânge de-i sare geaca de motociclist de pe el. Ea, poate puţin trecută de 30 de ani, dar în ţinută office, e prinsă într-un exerciţiu argumentativ, uşor didactic. Cert este că el trebuie să înţeleagă că "a€œşa nu este ok” şi că "aşa e mai bine”. Şi pentru ca ea să se facă înţeleasă, îl ia de mână şi apoi începe să-l maingaie matern pe faţa nerasă. Lacrimile încep să curgă, şi mai abitir, de-o parte şi de alta. Pare să fie un plâns viral, iar întreaga scenă are iz de despărţire, de situaţie dubioasă ce trebuie încheiată fără nicio întârziere. Nimic ieşit din comun.

Dar să îngheţăm puţin imaginea pe el: un bărbat în putere plânge, fără menajamente, într-un spaţiu public şi mai afişează şi un aer destul de rebel (vezi geaca de motociclist). Pus în faţa unei astfel de situaţii, încremeneşti o secundă şi începi să răsfoieşti mental codul universal ce se presupune că guvernează întreaga suflare bărbătească. Să-i spunem "€œfrăţia penisului”, deşi în popor sună uşor diferit şi este mai percutant. Acest codex cuprinde întregul set de norme sociale şi culturale pe care noi, bărbaţii, încercăm să-l respectăm cu sfinţenie de teamă să nu pierdem niciun centimetru din orgoliu. Frăţia ne ajută să (ne) supravieţuim şi să (ne) continuăm misiunea de cucerire a universului (adică a femeilor).

Plânsul este, fără îndoială, un subiect tabu. Regula este dură şi prohibitivă, iar excepţiile sunt puţine. Nu plângi când te taie capul. Trebuie să fii atent la context şi mai ales la persoana care beneficiază (da, lacrimile unui bărbat sunt un privilegiu) de accesul tău de vulnerabilitate.
Uneori suntem puşi la grea încercare de această regulă şi ne stăpânim cu greu. Ochii încep să se umecteze abundent, bărbia şi vocea prind un uşor tremur. Slavă Domnului că s-au inventat fumul de ţigară şi gesturile fals ostile!

Tânărul de la metrou pare să fie o abatere de la normă. Evident că ridici intrigat sprânceana: Frate, te faci şi ne faci de rahat! Termină cu prostiile! Acel bărbat a semnat protocolul, "fratia”, cu propriul cod genetic: xy. Este forţat de societate (mai bine zis, de jumătate din ea) să respecte regulile jocului:

1. plângi doar în ultimă instanţă.

2. plângi doar într-un cadru intim.

3. plângi doar dacă ea merită.

4. plângi doar o dată.

"€œFratia” acceptă momentele de expunere şi vulnerabilitate din viaţa unui bărbat. De aceea a inventat reguli şi mecanisme care îi arată CUM să gestioneze astfel de situaţii. În faza următoare se activează regulile care îl ajută să determine DACĂ merită consumate astfel de situaţii.

Totul seamănă cu un joc de societate, mai mult sau mai puţin înaltă. O ştim cu toţii şi cu toatele. Inventăm şi invocăm tot soiul de reguli nescrise, doar-doar om reuşi să ne impunem măcar o dată pe vreo felie de viaţă. Şi cu toate acestea, cei doi amorezi înlăcrimaţi de la metrou, au plecat împreună, ţinându-se de mână. Chiar nu se putea rezolva altfel situaţia? "