Peripetii prin cartier

Plecat regulamentar de pe la biuro pe la doişpe'n noapte şi poposit in carter, gândesc cum că n'ar strica să alimentez olecuţă. Cum non-stopul obişnuit se afla închis îmi setez GPS-ul către următorul. Fireşte mai îndepărtat şi ferit de ochii lumii. Păerea mea. Aveam să aflu că uneori, intuiţia mă înşeală. Da, şi ea...
Chioşcul împricinat se există într'un apartament la parter, accesul realizându'se p'o scăricică îngustă după parcurgerea a aproximativ trei - patru metri de alee dintre bloace. Cu ochii după câinii vagabonzi şi boschetari potenţial periculoşi n'am observat iniţial comitetul de primire. Comitetul de primire se regăsea format din elemente de vază ale cartierului, recte băieţii de la Admiral din colţ care părăsiseră pentru câteva clipe posturile din faţa uşii. Instalaţi confortabil pe scăunele de pescuit cu spătar, că deh, iereau şi iei obosiţi, se asigurau de bunul trafic pe alee aşternând cu dibăcie un covor de coji de seminţe. De floare. Şi cum sămânţa'n faţa blocului fără bere este ca pişarea fără băşină, după cum spunea cineva, pe lângă fiecare scăunel se iţeau semeţe câte cinci - şase cutii de licoare magica.
Evident, s'a produs scena clasică în care eu n'aveam loc printre dânşii, cojile pocneau sub paşii'mi apăsaţi iar peste toată zarea s'a aşternut o linişte de cimitir.
Vânat de priviri din toate părţile, ca om civilizat care mă aflu, dau sa iuţesc urcarea pe scară. Na belea că domnu' ce'o sprijinea o cam ocupa pe toată. În strecurare vărs o cutie de bere. Cutia lu' nea scară. Nea scară se uită primejdios către mine. Scaunele scârţâie. Nu mai pocneşte nicio sămânţă. Panică generală.
Cu privirea'n jos, observ că şi anume cutia cu pricina era goală. Zâmbesc şăgalnic şi'mi continui drumul.
Încă două trepte şi mă refugiez în magazin...
La ieşire, linişte şi bună pace: am ieşit cu patru beri şi'un pachet de ţigări. Priviri admirative din toate părţile. Eh, aşa mai merge, zic.

R'aţi ai dracu' să fiţi de nenorociţi !